Cafeaua de dimineata

Ma duc sa imi fac o cafea. Unii isi ineaca amarul in alcool, eu prefer ceva cu cofeina.

P.S. pe Kiss Tv e Puya cu melodia aia de dupa ”Undeva in Balcani”; nu stiu de ce, dar nu imi place deloc.

One happy Halloween

Multe persoane mi-au tot spus ca nu am mai scris. Acum chiar am avut un motiv sa iau o pauza. Si uite ce motiv: am fost ocupata cu organizarea unei petreceri de Halloween care mi-a mancat tot timpul si toata rabdarea. De trei saptamani lucram incontinuu la proiectul asta, mi-am pierdut seri cu liste si playlisturi si nopti nedormite.

Halloweenul a fost ieri, insa noi l-am tinut vineri, in sala de sport de la Saguna. Pot spune ca a fost un succes. A fost uimitor cum din cateva foi poti sa faci un lucru palpabil, cum toate incep sa se imbine. Ai piesele de puzzle si incepi sa asamblezi. Numai ca aici a fost un puzzle cu foarte multe piese si mult timp consumat. Dar a meritat. Am putut spune ”a iesit super!” si chiar credeam asta. Sunetistii nostri au fost la inaltime (ca trebuie neaparat sa ii laud), prezentatorii s-au descurcat, oamenii au fost dornici de distractie. A fost extraordinar sa vezi vreo 70-8o de persoane ca danseaza pe aceeasi melodie sincron. Ca atatea persoane au vrut sa invete sa danseze ”Beat it” al lui Michael Jackson. Ca s-au adunat pentru un eveniment la care nu era prezenta obligatorie. Ca mi-au si multumit pentru ca s-au simtit bine. Si asta ma ajuta sa trec peste toate obstacolele pe care le-am intampinat in ultimele trei saptamani. Cand cineva iti multumeste pentru efortul pe care l-ai depus intr-un anumit lucru uiti durerile de cap si lacrimile si tot.

Va las cu cateva poze de la eveniment:

Zile ploioase de octombrie

S-a trezit cu un ciocanit ciudat in geam, la 6:35 dimineata. E odihnita, gata sa isi termine puterile in urmatoarele 18 ore. Sare de pe perna cu ochii la geam. Nu vede decat un cer de-o culoare uimitor de uniforma, un albastru inchis, abisal. Bradul din dreptul balconului se misca incet, apasator. Nu ii vede decat culoarea, nu si durerea. Nu ii aude incercarile de a se redresa, de  fi drept inca o data, dupa zecile de ani care au trecut peste el. Nu vede decat un amalgan de culori reci prin geamurile mult prea clare care ii dau liber imaginatiei.

Cine-a furat umbra-n Steagu?

Au fost cateva zile saptamana trecuta cand iti venea sa te bagi in congelator de caldura. Si eu, norocoasa ca intotdeauna, am avut onoarea de a scoate cainele afara seara. Nu am nimic impotriva lui sau plimbarii lui, dar mi-e mila si de el si mai ales de mine cand trebuie sa iesim pe caldura. Pe el il ard picioarele de la caldura, ne bate soarele pe amandoi in cap, distractie ce sa mai…

Cainele meu e soricar. Deci nu e foarte inalt. Nefiind foarte inalt sta foarte aproape de asfalt. Asta, pe vreme de vara, se traduce prin ”frate, ce cald ii e!” si pe timp de iarna prin ”iar imi ingheata cainele-n lesa”. Dar e iulie, e soare, e Brasov, e Steagu si totul a fost asfaltat in vara lui 2007, relativ de curand. Dar odata cu asfaltarea s-au dus si majoritatea spatiilor verzi, au taiat copaci cu carul, nu mai gasesc umbra decat daca te bagi in garduri si atunci trebuie sa fii destul de mic sa incapi. Si soricarul meu indeplineste macar criteriul asta.

Am iesit cu el afara saptamana asta care a trecut, pe la 6 seara. Soarele inca mai ardea cu putere, dar cainele nu mai putea sa astepte si a trebuit sa iesim. Eu mai puteam sa stau la racoare in casa, nu aveam nimic impotriva. Doamne, nu am mai simtit demult cum mi se topesc talpile de la tenesi pe asfalt si cum mi se lipesc. Cainele gafaia, faceam insolatie amandoi, nu era niciun nebun pe strada, ca doar cine ar iesi pe caldura asta? Si a inceput sa ma traga. Asta e un alt tic de-al lui: cand bate soarele tare ma trage spre umbra.

Si m-a smucit de lesa tot drumul. S-a bagat in toate gardurile, pe langa toate masinile, absolut pe langa orice pata de umbra. La un moment dat a gasit umbra langa un gard, s-a asezat acolo si se uita in ochii mei. M-am bagat si eu langa el ca nu mai puteam si oricum suntem rude (in a twisted king of way), nu se supara nimeni. Toata plimbarea a insemnat garduri in mare parte. Asta pentru ca el s-a oprit in toate. Dar mi-a fost prea mila de amandoi si am mers acasa dupa vreo 20 de minute. El are prioritate la dus, ca de obicei. I se citea multumirea pe fata, parca spunea ”Multumesc, Doamne, ca m-ai scapat inca o data de tiraniile asfaltarii”. Si da, si eu ziceam acelasi lucru.

Predeal – capat de lume

Articolul asta oricum nu era destinat sa fie un buletin informativ cu privire la cate lucruri extraordinare extrasenzoriale poti face in Predeal. Pentru ca, fie vorba intre noi, orasul asta e cam fantoma cand nu sunt turisti si chiar nu prea ai multe lucruri de spus despre el. Da, partia Clabucet. Si… partia Clabucet. Ce altceva poti spune? Gara? Normal ca are gara, toate au. Au si benzinarie si terase si hoteluri si pensiuni. TOATE ORASELE AU. De ce naiba e atat de deosebit? De ce in fiecare weekend drumul e blocat dinspre Bucuresti inspre Valea Prahovei? Bine, asta ar avea un motiv: e o straduta cu 2 benzi si la un moment dat te trezesti ca numai pe o parte e trotuar. Bun, acum sa povestesc si ce m-a determinat sa scriu asta nu ca pe un buletin informativ.

Ieri am fost pana in Predeal. M-am trezit pe la 6:30, am scos cainele afara pe la fara 20. Am plecat inspre Predeal pe la 7 si am ajuns acolo la si jumatate. Partea amuzanta e ca eu si maica-mea ar fi trebuit sa fim acolo la 10:30, dar, pentru ca nu am gasit niciun Codreanu cu care sa mergem, am mers cu masina cu taica-miu. Ne-a lasat in mijlocul orasului. Te uitai in stanga si ii vedeai capatul, te uitai in dreapta si nu vedeai capatul din cauza unei curbe. Trecem strada (cum sa ai intr-una din cele mai renumite statiuni din tara numai 2 benzi?!) si mergem spre gara. Gol, peste tot gol. Abia veneau si vanzatorii de la magazinele alea de ”suveniruri” – aici fac o paranteza: mi se pare o prostie sa vrei sa iti iei un suvenir si sa ajungi sa iti cumperi o minge sau o palarie. De ce sa nu cumperi ceva specific locului? Ma rog, aici nu prea aveai altceva decat mingi si palarii. Am intrat in gara si m-a izbit: locul ala era cat toate magazinele de ziare de la gara Brasov adunate. Era de cateva ori mai mare ca sufrageria mea. Si avea o plasma, scaune nu avea. Ah ba da, dar erau la etaj. Etajul era inchis.