Chiar e vorba de o bijuterie, nu e nicio metafora in titlu. E un medalion primit de la hone al meu cu ocazia Craciunului si il ador (sau mai bine zis ii ador pe amandoi). Am pierdut sirul de cate ori ne-am uitat in vitrina aia si tot ziceam ”ah ce fain e asta cu doua pietre”. Si din cate am inteles ca a fost o alergatura nebuna pe capul lui dupa medalionul asta asa ca ma simt si mai speciala 
. Dar gata cu vorbaria, hai sa va si arat de ce ma laud:
M-am trezit de putin timp si parca inca simt o durere la gat. Parca ma doare si umarul drept. Iar am dormit stramb… Ma uit pe geam si vad ca deja s-a topit zapada. ”Nici nu ma mir la ce vant cald batea aseara…”, am zis. Oricum n-as fi simtit mirosul racoritor al zapezii sau mirosul de cozonaci de la vecini. Minunile tehnologiei care a inventat geamurile care se inchid ermetic…
Trec pe langa bradul pe care l-am impodobit aseara. L-am impodobit eu, iar. Nu am simtit absolut nimic. O fi fost din cauza certurilor cu toata lumea din jurul meu, o fi fost din cauza depresiei de sezon, nu stiu. Nici macar cainele nu a aratat niciun interes fata de el, nici macar nu s-a uitat la el. Nu stiu cat mi-o fi luat sa il fac, a fost ca printr-o hipnoza. L-am terminat si am plecat, no looking back. Nu stiu de ce, dar sarbatorile astea nu imi mai inspira nimic. Ce Ajun… Acum stau pierduta in fata laptopului, ascultand Alicia Keys. Ma uit la telefon; niciun apel pierdut. Camera asta a devenit atat de sufocanta, chiar daca nu are nimic de Craciun in ea. Nu am vrut beculete sau oameni de zapada in geam. Probabil ca daca stateam singura nu mai faceam nici brad. Cu ce rost? Daca as fi oricine altcineva, nu mi-as lua mie cadou. Nu merit nimic. Nu merit pe nimeni. Poate de-asta nici nu simt nimic.
O sa fie niste sarbatori lungi. Happy holidays, guys…
Am fost azi prin Saguna sa prezentam povestea Lucianei, sperand ca oamenii vor fi receptivi la mesaj, nu doar pentru a dona, dar pentru a fi mult mai informati despre ceea ce poate provoca leucemia. Prima pauza, prima tura. Am reusit sa strangem 60 de lei. Se pare ca asta a fost piscul… si pana la sfarsitul zilei am ramas cu piscul. Acum, doar nu era sa cer milioane, sa cer in euro si sa dau in cap. Nici n-aveam de gand sa fac asta. Dar as vrea ca postarea asta sa fie sub forma unui sfat prietenos, pentru ca am obosit sa am nervi pe tot ce inseamna defectele oamenilor.
In primul rand, cand cineva vorbeste, macar asculta. E vorba de putina buna crestere atunci cand vezi ca cineva are un anunt de facut sa asculti ce are de spus. Cine stie, poate si omul ala e obosit sau la fel de nervos ca tine. Dar face un efort sa stea in fata ta si sa iti expuna o problema.
In al doilea rand, nimeni nu a spus vreodata ca esti OBLIGAT sa ajuti. Asa ceva nu se face cu sila. Donezi doar daca vrei, daca ai. Dar daca nu ai sau daca nu vrei sa dai asta nu inseamna ca ai dreptul sa fii nepoliticos si nesimtit. Da, unii dintre noi nu dispunem de banii necesari pentru a dona si altora. Unii dintre noi poate nu vrem sa dam si altora, poate vrem sa investim in altceva. Nu condamn pe nimeni, Doamne fereste! Doar ca asta nu iti da dreptul sa comentezi, sa razi de efortul altora si, in final, de copilul acesta care are nevoie de ajutor.
In ultimul rand, daca suma ti se pare una inimginabila nu inseamna ca faptul nu e realizabil. Nu trebuie sa strangem din scoala atatia bani, dar vrem sa strangem o suma. E vorba de o persoana, o fiinta care traieste, care a fost la gradinita prea putin, care sta in spitale de atat de mult timp. Respira, gandeste, rade si se intristeaza la fel ca ceilalti. E la fel ca noi. Noi putem sa o ajutam! Suntem sanatosi si trebuie sa fim recunoscatori pentru asta, avem puterea de a o ajuta, mai trebuie numai sa fim dispusi sa facem un minim efort.
Impreuna vom reusi. Nu eu, nu tu, ci NOI toti.
Luciana Rechitean este o fetita de 4 ani despre care am auzit astazi. Nu este ca orice copil de 4 ani, este un copil special lasat de Dumnezeu. Desi nu o cunosc pot spune ca este speciala. De ce? A fost aleasa de o putere mai divina ca noi toti sa poarte o boala teribila, numita leucemie.
A fost diagnosticata la 2 ani cu leucemie acuta limfoblastica. Boala a dat semne ca cedeaza dupa 2 ani de tratament, insa Luciana nu a reusit sa invinga. Deocamdata! Speranta ei ramane intr-un transplant realizat in strainatate, dar care este foarte scump: 150 000 euro. Fiecare dintre noi poate ajuta, din putinul pe care il avem. Daca ai un blog, pune un banner asa cum au facut si ei: Robb, Andea, Paula, Elena. Daca poti, suna la teledonul deschis de Romtelecom. Ajuta unul din copiii atinsi de aceasta boala! Ajut-o pe Luciana sa poata avea o viata lunga si fericita in fata!
Link-uri utile:
Acum vreun an mi-am luat si eu o pereche de ugg boots, dupa cautari indelungi. Sunt asa cu puf, cu un model dragut, cu siret, cu o floare desenata, aww. Ok, gata, incetez. Imi plac la nebunie oricum si chiar cautasem foarte mult timp o pereche si nu gaseam pe nicaieri ca nu prea era moda asta cu ugg pe la noi. Dar important e ca i-am gasit si i-am si luat. Dar dupa ce i-am luat trebuia sa ii si port. I-am mai purtat asa la plimbari scurte, dar intr-o zi m-am hotarat sa ii iau la scoala (eram inca in generala cand se intampla fericitul eveniment). Imi luasem niste blugi mai mulati sa pot sa ii bag in uggs. Si toate privirile s-au indreptat spre mine si implicit cizmele mele. Nu va pot descrie cum profa de engleza m-a salutat pe hol, apoi urmatorii 5 metri i-a parcurs uitandu-se cu ce eram incaltata.
Dar imi plac la nebunie. Si foarte multe fete sunt topite dupa ei pentru ca, ce-i drept, sunt comozi si tin de cald. In schimb, foarte multi tipi cu care am vorbit despre subiectul asta erau total impotriva lor, oripilati de ideea ca prietena lor ar putea purta asa ceva. E adevarat, ugg vine de la ugly, dar au devenit atat de folositi si comuni incat sunt chiar foarte draguti. Dar nu… tipii tot cu ”nu ugg boots!” si vesnica fraza ”dar tu nu vezi cat de urati sunt?!”. Sa dau un exemplu concret… Read the rest of this entry »
