Ati stat putin sa va uitati la oamenii care trec pe strada, pe langa noi? Si daca da, atunci ati vazut vreodata cat de obositi sunt toti, nemultumiti de vietile lor, cat de imbatraniti au ajuns sa fie. Batrani inainte de vremea lor, la 30 de ani sunt albi in cap, ochii le sunt obositi, sunt epuizati fizic si satui de viata. Nu o sa stau sa fac numai teorie aici, stiu atatea persoane imbatranite inainte de timp, atatia care sunt in preajma mea, cu care am fost in contact sau pe care pur si simplu le-am vazut de atatea mii de ori, dar cu care nu am schimbat niciun cuvant.
Ma duceam inainte intr-un parc si acolo puteam vedea fenomenul asta. Imi pierdeam timpul pe aceeasi banca prafuita si incercam sa inteleg care era rolul unora. Persoane care probabil nici nu au 30 de ani, cu copii mici. Oameni care s-au realizat pe plan profesional, care au masini luxoase, care merg la serviciu la costum si cravata, care aparent au cam tot e si-au dorit. Dar, pentru ca mereu e un dar, care mai e satisfactia atunci cand ajungi acasa si te uiti in oglinda si vezi ca brusc ai numai fire albe? Ce simti atunci cand ai langa tine persoana iubita cu care te certi tot timpul, iar in camera cealalta ai un copil mic de intretinut?
In momentele alea abandonezi totul si vii in parcul acela, la o distanta de cativa metri de mine. Iti aprinzi tigara si tragi din ea ca si cum ar fi ultimul lucru veridic de pe lumea asta. Iar eu am avut timp destul sa te observ, sa iti observ familia, dar fara a deveni un stalker. Ai fost atat de evident ca si un orb ti-a putut da de cap. Termini tigara, mai scoti una si inca una. Poate cu putin noroc ti se termina pachetul si trebuie sa te intorci acasa. Acasa… fiecare isi face locul dupa bunul plac. Cel putin asa ar trebui… Si dimineata pleci iar cu aceeasi masina luxoasa, la slujba ta de mare succes, purtand costumul tau de zeci de milioane. Dar apoi vei veni din nou acasa. Eu voi fi tot in parcul acela, nu sa te urmaresc, doar sa imi dau seama ce ar trebui sa fie cu tine.
