Iar sunt aici, vorbind iar despre mine. Si se pare ca atunci cand vorbesc despre mine dau dovada de narcisism exagerat si cand vorbesc de altii sunt prea acida si incisiva. Dar, pentru cei care chiar cred ca nu am sentimente si ca as merita sa fiu batuta cu pietre, vreau sa stiti ca da, si eu simt. Pana si eu. Nu vreau sa ma dezvinovatesc de ceva, sa infirm ceva sau lucruri de genul asta. Da, am mai spus: am mai multe defecte decat calitati. Ai mei probabil ar fi vrut un copil model, iar eu sunt constienta ca nu pot fi nici pe departe asa ceva. Imi pare rau, dar nu pot fi, pur si simplu. Da, prietenii mei vor sa nu mai fiu asa cum sunt, dar nu pot.
Am pierdut atatea lucruri incat am devenit imuna pana si vietii. Mi-e dor de amintiri, caci numai pe ele le mai aveam. Persoanele vin, stau putin si apoi pleaca. Amintirile au fost constante si se adunau si le depanam singura, pentru ca altii nu ar fi inteles cat insemnau pentru mine.
Mi-e dor de amintirea prieteniilor trecute. Am trecut prin atatea, multe s-au cladit, putine au rezistat, altele continua sa se iveasca. Prietenii mei… in atat de multe locuri, atat de multe persoane. Ciudat, orice persoana care mi-a placut consider prieten. Dar ca sa-mi placa este un drum lung.
Mi-e dor de amintirea scolii generale. Mi-e dor de cum cladeam idealul din imperfectiune. Cum intotdeauna gandeam ca acolo exista profi buni, desi in niciun caz nu era asa. Credeam ca exista persoane care se te formeze, nu care sa iti dea in cap pentru deciziile luate, ca exista un colectiv unit, desi in momentul de fata pe marea majoritate nu i-am mai vazut. Mi-e dor sa-mi fie dor de generala, dar acum nu mai simt nimic pentru locul acela. A fost pur si simplu o cladire in care am fost silita sa imi petrec 8 ani din viata. Silita.
Mi-e dor de amintirea celei care am fost. Mi-e dor de vara trecuta, cand nu simteam nicio grija, cand nu imi pasa de nimic, cand chiar nu conta ca nu aveam sa fac nimic toata vacanta. Acum ma tulbura totul: excursiile, centrul, locul de munca, plimbarile. Statul degeaba ma inspaimanta, realizez ca toata lumea pleaca, iar eu voi sta aici, o vacanta, singura.
Mi-e dor de sentimentul de siguranta, de incredere, de tot ce se leaga de astea. Mi-e dor de iubire, de fiori, de aiureli, de tinut de maini, de imbratisari, de tot. Mi-e dor sa iubesc. Mi-e dor de viata mea pana de curand. Mi-e dor de mine si de felul cum ma simteam atunci. Mi-e dor de amintirea acelor clipe frumoase, mi-e dor de tot… Toate amintirile mi-au fost bagate, ca fotografiile, undeva, intr-un sertar sau intr-un album, ambele sortite uitarii sub praf. Poate cineva o sa le descopere, cautand un fleac. Atunci poate o sa imi deschid iar povestea. Povestea mea, captusita cu dor…
