Desene din copilarie V

Regasita, part VI

Am ajuns acasa dupa vreo 20 de minute de mers cu autobuzul. Am gasit usa descuiata si pe sora-mea cu prietenul. Sora-mea e mai mare decat mine cu 4 ani si prietenul ei cu 6 ani mai mare ca mine. I-am salutat si am mai stat putin de vorba cu ei. Erau impreuna de vreo 3 ani parca. Nu prea imi aduc bine aminte de cand a inceput Ale, sora-mea, sa iasa cu tipul asta. Andrei il chema. Dar vreo 3 ani ar fi trebuit sa fie. El era un tip prezentabil, deja era director la nu stiu ce firma de constructii – mai faceam misto cateodata de Ale ca daca nu ar fi avut un tata cu influenta ar fi ramas un simplu angajat – dar baiat de treaba. Mai inalt ca mine, mai solid, avea vocea groasa, ochi verzi, saten si nu era barbierit, ceea ce ii dadea un look de rebel, de baiat rau. Ale parea foarte mica pe langa el, ea avand parul blond, doar 1.65. De fapt, se pare ca eu am fost cel mai inalt din familie, la cei 183 de centimetri inaltime pe care ii posedam. Si sora-mea cea mai diferita: era singura cu par blond. Bine, blond din saten, dar se vedea clar ca nu e satenul ala obisnuit. Era o diferenta imensa intre parul meu saten castaniu si ochii mei caprui deschis si parul ei blond inchis si ochii caprui cu verde. Stiu ca pe cand eram in liceu, Mihai visa sa il combin cu sora-mea si abia astepta sa il invit pe la mine. Evident ca nu i-a iesit nimic, dar s-a tinut mult timp dupa ea. Apoi a aparut acest Andrei si a inceput povestea lor.

Am stat vreo jumatate de ora vorbind cu ei. De obicei cand ma intorceam pe la 3-4 acasa ii gaseam si pe ei, ca pe atunci terminau amandoi serviciul si veneau impreuna cand la noi, cand la Andrei. Le statea bine impreuna; imi placea sa stau cu ei. Aveau deja alura aceea de cuplu casatorit, se iubeau ca in prima zi, dar pastrau gesturile pentru momentele cand erau numai ei doi. Cand mai erau si alte persoane se multumeau numai sa stea unul langa celalalt, eventual sa se tina de mana. Oricum, contactul vizual dintre ei era persistent. Se intelegeau din priviri. Imi placea de ei, faceau atmosfera, ma faceau sa vreau sa intalnesc si eu pe cineva cu care sa imi petrec astfel timpul liber. Sa ma intorc de la facultate, sa ma duc dupa ea, sa venim de mana inspre casa, sa stam la mine, sa o conduc acasa, sa ma intorc si sa o visez toata noaptea.

Mi-e dor de amintiri

Iar sunt aici, vorbind iar despre mine. Si se pare ca atunci cand vorbesc despre mine dau dovada de narcisism exagerat si cand vorbesc de altii sunt prea acida si incisiva. Dar, pentru cei care chiar cred ca nu am sentimente si ca as merita sa fiu batuta cu pietre, vreau sa stiti ca da, si eu simt. Pana si eu. Nu vreau sa ma dezvinovatesc de ceva, sa infirm ceva sau lucruri de genul asta. Da, am mai spus: am mai multe defecte decat calitati. Ai mei probabil ar fi vrut un copil model, iar eu sunt constienta ca nu pot fi nici pe departe asa ceva. Imi pare rau, dar nu pot fi, pur si simplu. Da, prietenii mei vor sa nu mai fiu asa cum sunt, dar nu pot.

Am pierdut atatea lucruri incat am devenit imuna pana si vietii. Mi-e dor de amintiri, caci numai pe ele le mai aveam. Persoanele vin, stau putin si apoi pleaca. Amintirile au fost constante si se adunau si le depanam singura, pentru ca altii nu ar fi inteles cat insemnau pentru mine.
Mi-e dor de amintirea prieteniilor trecute. Am trecut prin atatea, multe s-au cladit, putine au rezistat, altele continua sa se iveasca. Prietenii mei… in atat de multe locuri, atat de multe persoane. Ciudat, orice persoana care mi-a placut consider prieten. Dar ca sa-mi placa este un drum lung.
Mi-e dor de amintirea scolii generale. Mi-e dor de cum cladeam idealul din imperfectiune. Cum intotdeauna gandeam ca acolo exista profi buni, desi in niciun caz nu era asa. Credeam ca exista persoane care se te formeze, nu care sa iti dea in cap pentru deciziile luate, ca exista un colectiv unit, desi in momentul de fata pe marea majoritate nu i-am mai vazut. Mi-e dor sa-mi fie dor de generala, dar acum nu mai simt nimic pentru locul acela. A fost pur si simplu o cladire in care am fost silita sa imi petrec 8 ani din viata. Silita.
Mi-e dor de amintirea celei care am fost. Mi-e dor de vara trecuta, cand nu simteam nicio grija, cand nu imi pasa de nimic, cand chiar nu conta ca nu aveam sa fac nimic toata vacanta. Acum ma tulbura totul: excursiile, centrul, locul de munca, plimbarile. Statul degeaba ma inspaimanta, realizez ca toata lumea pleaca, iar eu voi sta aici, o vacanta, singura.
Mi-e dor de sentimentul de siguranta, de incredere, de tot ce se leaga de astea. Mi-e dor de iubire, de fiori, de aiureli, de tinut de maini, de imbratisari, de tot. Mi-e dor sa iubesc. Mi-e dor de viata mea pana de curand. Mi-e dor de mine si de felul cum ma simteam atunci. Mi-e dor de amintirea acelor clipe frumoase, mi-e dor de tot… Toate amintirile mi-au fost bagate, ca fotografiile, undeva, intr-un sertar sau intr-un album, ambele sortite uitarii sub praf. Poate cineva o sa le descopere, cautand un fleac. Atunci poate o sa imi deschid iar povestea. Povestea mea, captusita cu dor…

Persoana din balon

Si era odata ca niciodata, in zilele noastre, in jurul nostru, persoana din balonul de plastic. Era o persoana simpla, nu iti puteai da seama ce sex avea, religie, etnie, rasa, era simpla. Si statea in balonul de plastic de cand se stia. Din balon avea primele amintiri, tot ce un copil poate retine.

Copilul a crescut, tot in balon. Ah, adolescenta. Prima indragosteala – in balon. Admiterea la liceu – in balon. Internet – in balon. Toata viata acestei persoane se invartea in jurul plasticului. De fapt, viata lui ERA acel balon si in afara lui nu ar fi insemnat nimic. Ar fi fost un zero. Asa macar era recunoscut datorita unui lucru. Chiar si batjocura este o forma de a baga in seama pe cineva care daca nu ar avea nimic in mod deosebit nu s-ar bucura de putina atentie.

Auzise prin balon ca exista ”a fi trendy”, ”a fi cool”. Si le-a incercat. A incercat sa fie trendy dupa ceilalti, sa fie cool tot dupa ei. Prin balon. Si il vedeai cum se chinuia sa fie ca ceilalti, sa fie bagat in seama nu doar datorita faptului ca era ca si pus la pastrare. Isi facuse prieteni trendy sau cool. Prietenii destul de superficiale, artificiale ca si balonul care il proteja. Evident ca nu putea face tot ce faceau si prietenii lui, nu putea fuma, bea. Dar putea injura, putea sa isi faca freza, sa isi dea aere.

Intr-o zi, prietenii lui au hotarat ca ar fi cazul sa fie scos din balon. El s-a opus. Dar prietenii lui erau multi si decizia era luata. I-au taiat balonul si l-au scos. L-au pus pe o banca si s-au uitat la el: mai banal ca praful. Doar balonul il facea altfel. Nici ca ceilalti nu era, nici original nu era. Era un nimic. Un lucru indecis, neformat, tern. Si a ramas acolo, fara balonul lui de plastic. De atunci, peste tot exista el. Absolut peste tot. Fiecare dintre noi cunoaste o persoana din balon. Poate unii dintre noi au incercat sa ii taie balonul, ca mai apoi sa realizeze ca nu se merita. Persoana din balon ramane in balon, indiferent de circumstante.

Regasita, part V

Karma era undeva pe Muresenilor. Nu am mai fost acolo pana acum, dar de ce nu m-as fi dus? Mai ales cu Daria. Am intrat, avea asa un look dragut, intim, dar care nu arata ceva gen Cafe de Paris si in niciun caz Britania. Intim in sensul in care te duci acolo, petreci un timp frumos alaturi de cine esti si pleci de acolo simtindu-te bine. Ne-am asezat la o masa, cumva mai separata fata de celelalte, lumina era difuza, era destul de intuneric, dar nu sa te faca sa te gandesti la murdar sau pervers. Stateam fata in fata, iar intre noi era masa pe care era o vaza scunda cu orhidee de plastic. Daria a pus trandafirul pe masa si il privea. Zambea. De fiecare data cand arunca o privire florii simteam ca ma vede pe mine. A venit si o chelnerita, la scurt timp.
- Un Bloody Mary, a spus Daria.
- Si eu un Cuba Libre. Ah, am mai vrea si un Pinot Noir.

Chelnerita si-a notat totul in carnet, ne-a privit in ochi, a dat din cap afirmativ si ne-a urat distractie placuta in Karma. Imi placeau tipul asta de chelneri care incercau sa te faca sa te simti bine in localul lor. Nu in foarte multe localuri intalnisem astfel de persoane, iar asta insemna un punct in plus pentru cel in care ne aflam acum. Daria se uita la mine cu ochi intrebatori, zambind cu subinteles.
- Pinot Noir?
- Ce? Nu iti place rosu?
- Ba da. Preferatul meu. Dar vin cu vodca si suc de rosii… hmmm.
- Nu o sa patesti nimic cu mine.
- Nici nu ma gandeam la asa ceva, zise, clipind repede din pleoape. I-am apucat mainile intr-ale mele, pe masa, pe langa vaza de flori. Mai inainte am mutat-o cu atentie, sa nu o sparg si sa trebuiasca sa o platesc.
- Merci ca esti aici cu mine.