Film review

Doua filme care au un element comun: drogurile. Sunt despartite de un timp intre productii de 6 ani, primul aparand in 2000 si al doilea in 2006, dar trateaza acelasi subiect din punctul de vedere al persoanelor dependente. In ambele este vorba de cate un cuplu si absolut aceleasi probleme pe care le intalnesc in procurarea drogurilor. Doar ca diferentele vin din sfarsiturile filmelor. Veti vedea in continuare.

Requiem for a dream (2000) – faimos mai ales datorita coloanei sonore realizata de Clint Mansell care poarta acelasi nume ca si filmul. Personajele principale sunt Harry, mama lui, Sarah, iubita lui pe nume Marion si prietenul sau Tyrone. Actiunea filmului se intinde din vara pana in iarna unui an. Harry, Marion si Tyler – dependenti de droguri. Sarah – dependenta de medicamente de slabit si emisiuni TV. Patru vieti, patru persoane dependente de diferite substante. Primii trei mentionati aspira la o viata prospera, la bogatie, pe cand Sarah spera sa apara la televizor, in fata intregii natiuni americane. Drogurile nu mai sunt asa usor de procurat la un moment dat, Marion se prostitueaza sa obtina bani, Harry si Tyrone pleaca departe de New York in cautarea drogurilor, iar Sarah este internata datorita efectelor periculoase ale pastilelor de slabit sau speed. Filmul are un sfarsit tragic, desi niciun personaj nu moare. Harry isi injecteaza in mana infectata heroina, infectia devine imposibil de tratat, Tyrone il duce in cel mai apropiat spital, dar de acolo sunt amandoi arestati. Tyrone este dus la munca in penitenciar, iar bratul lui Harry este amputat. Marion se vinde pentru a face rost de cocaina, iar Sarah se afla intr-un delir total. Patru vieti sfaramate de dependenta. Totul pentru niste vise.

Candy (2006) – filmul poarta numele personajului principal, o tanara artista care se indragosteste de Dan, un poet dependent de droguri. Filmul este structurat pe trei parti: Raiul, Pamantul si Iadul. In prima parte, viata celor doi pare ca nu e deloc diferita de a celorlalti. Ba chiar ei sunt extrem de fericiti si indragostiti, spre deosebire de altii. Cei doi se casatoresc, Dan drogandu-se pana si la cununia lor. De aici incepe declinul lor: fara bani, fara un loc pe care sa il poata numi casa, se muta, Candy se prostitueaza sa poata cumpara droguri. Ramane insarcinata cu Dan si, incercand sa se lase de droguri, intra in sevraj si pierde copilul. De aici continua declinul, cei doi nu se mai inteleg, Candy nu mai suporta si fuge de acasa, nu inainte de a scrie pe toti peretii pentru Dan. Devastat, Dan pleaca la prietenul lui care inventase un drog mai puternic si mai ieftin decat heroina, dar il gaseste mort. In acest moment, Dan realizeaza cat de fragila este viata si renunta la droguri. Se angajeaza ca spalator de vase intr-un local si intr-o zi are o vizita surpriza: Candy. In aceasta ultima scena, Dan reuseste sa renunte la Candy, desi ea era cea mai mare iubire a vietii lui. Acest film are un sfarsit mai fericit: ambii au reusit sa renunte la dependentele lor, dar pe drum au pierdut mult mai mult.

Doua filme care merita vazute si in care se vede clar talentul atator actori mari: Ellen Burstyn, Jared Leto, Jennifer Connelly, Marlon Wayans, Heath Ledger, Abbie Cornish, Geoffrey Rush. Urmariti-le. Veti fi cu adevarat atinsi.

Incercand sa par cool?

Sau “my style my style, nobody haz it”. Stiluri vestimentare si cum le consider eu sa fie. Personal, nu urmaresc moda, habar nu am cum ar trebui sa fie in momentul de fata sau ce culori ar trebui sa port ca sa fiu “in” vara asta. Nu o sa spun ca port haine comode ca alea imi plac. E o expresie expirata deja. Port hainele care imi plac si care cred ca ma definesc in momentul respectiv. Asa ca intr-o zi poate ma vezi in blugi, cu tenesi si tricu negru, dar poate in alta zi ma vei vedea la camasa si cu tocuri. Am un stil de a ma imbraca maleabil si intotdeauna incerc sa experimentez cu ce am, nu sa am cat mai multe articole. Desi culoarea care predomina printre hainele mele este negrul eu incerc sa evit sa ma imbrac din cap pana in picioare cu aceeasi culoare, indiferent daca e negru sau roz.

Cum as putea sa arat intr-o zi obisnuita: blugi, tricou cu print sau simplu. Pana nu demult aveam numai tenesi. Albastri, negri, albi, verzi… Dupa aceea e colectia de flip-flops pe care o ador. Balerinii, skate shoes, ugg boots, pantofi… Am cam tot ce imi doresc si recunosc ca am avut si noroc sa gasesc fix ce vroiam. Nu am incercat niciodata sa par ceea ce nu sunt si nici nu am de gand sa sufar vreo transformare majora peste noapte. Daca intr-o zi am fost imbracata cu un tricou roz nu inseamna ca sunt pitipoanca, iar daca port negru nu inseamna ca sunt satanista sau ca sunt in doliu.

M-au judecat multi. Multi m-au etichetat in nenumarate feluri. Cred ca pana la urma doar eu stiu ca de fapt nu am niciun stil fix. Ma imbrac cum am chef, ma port cum simt ca trebuie. Ce daca parul meu nu sta bine si l-am decolorat de atatea ori. Ce daca am oja neagra, dar si rosie. In fond, sunt doar o persoana foarte complexa care nu se ghideaza dupa un ideal.

Nu mai calc pe guri de canal, part V

Viata la bloc este o viata in plus pe care o traieste omul. Avem viata sentimentala, viata de la servici, de acasa, de noapte de ce nu. Si, desigur, viata la bloc datorita careia mi-am format persoana, incercand sa nu ajung ca unii dintre vecinii mei. Intamplarile sunt nenumarate, care mai de care mai stupide si care te fac sa te intrebi “Ce naiba era in capul lor?!”.

Scara mea nu este una mega sofisticata. Nicidecum. Blocul are numai 4 etaje, iar scarile inca pastreaza aerul ala de comunism. Pe pereti sunt diverse tablouri cu flori (de fapt sunt foi cu flori puse in sticla) sau cartoane pe care sunt peisaje. Inainte sa fie renovata, peretii erau acoperiti de o vopsea verzuie, zgariata pe alocuri cu cheia. Tin minte ca la etajul 2 erau scrise pe pereti mai multe lucruri, printre care si “Viorica + Costel” sau ceva de genul. Jos in scara aveam si noi un calorifer. Ei bine, aveam… Acel calorifer era debransat de o vreme si iarna era un frig oribil in scara. Asa ca ce s-au hotarat inteligentii vecini?

Era vara parca. Si se auzea un zgomot infernal din scara ca, asta e, peretii sunt foarte subtiri si involuntar auzi de la etajul 4 ce se intampla la parter. Nu i-am acordat prea multa atentie, dar mai tarziu a trebuit sa plec undeva. Coborand de la etajul 3 agale, etajul 2, etajul 1 si parter. Cand sa ies in casa scarii ce vad? Doi vecini cu o bormasina. Nu as fi ghicit nici intr-o suta de ani daca unul din ei nu statea langa usa de placaj. Tocmai gaurisera usa. Trei sau patru randuri de gauri si cate vreo 4 pe coloana, destul de mari. Explicatia? Atunci cand ambele usi sunt inchise sa poata aerul sa circule si pana in scara si invers. Desigur, ei nu se gandesc ca aerul cald nu are atata inteligenta cat sa mearga pe gaurile respective si, al naibii, se duce in sus. Evident, usile alea nu s-au schimbat la renovare si gaurile inca sunt acolo. Dar in scurt timp aveau si ei sa isi dea seama ca le-au facut degeaba. Cititi in continuare sa aflati de ce.

Intr-o zi dupa ce am venit cu cainele de la plimbare intru in scara si realizez ca tocmai calcasem pe o mare intindere de ambalaje. Erau intinse pe toata scara, de la ziare la pungi de Carrefour si crengi. Am ignorat si mi-am continuat drumul. Paranteza: cutiile noastre postale sunt deasupra caloriferului, iar in fata lui e un grilaj ca sa nu te freci de jegul de pe calorifer, ci de jegul de pe fierul ala. Inchid paranteza. Dupa cateva ore sau o zi, nu mai tin minte exact, am iesit iar afara. Jos pe cine gasesc? Vecina de la etajul I care e vesnic nemultumita de ceva, moldoveanca fiind. Statea si blagoslovea cu inca una despre calorifer si scara. Se intoarce ea catre mine si maicamea si zice cu durere in suflet “Caloriferu’ a fost furat de tigani”. Abia acum m-am uitat si eu si am constatat ca in spatele grilajului nu mai era decat peretele. Cata jale dupa calorifer, ca s-au facut oameni tiganii aia care l-au luat, uite ce se intampla in lumea asta, incredibil.

Gunoaiele de ce erau acolo? Asta era, intr-adevar, un mister mai mare ca Nessie. Poate va aduceti aminte de scurta caracterizare a vecinului de la etajul 4 si cum face el curatenie. Si in cazul de fata se intamplase fix acelasi lucru: el a facut curatenie. Vazand gunoaiele de dupa grilaj (care erau pe dupa calorifer inainte sa se fure) el s-a hotarat in spirit de soim al patriei sa le adune in mijlocul scarii. Si nu oricum. A adus si de afara! Si a ornat cu crengi si frunze sa fie peisajul complet. Toata scara vorbea de incident, deja hotarasera cine e vinovat, cine ne-a pradat, unde s-a dus elementul central (caloriferul). Sedinte peste sedinte (nu din alea oficiale, ci din astea cand se intalnesc 3 barfitoare si brusc toata scara stie).

Viata la bloc este cunoscuta si pentru sedintele sale, dupa cum spuneam mai sus. Vecinii mei au norocul sa fie, aparent, toti la fel. Dar de fapt ei se vorbesc intre ei pe la spate, fiind ca intr-o telenovela prost regizata pentru ca pana la urma totul e pe fata. Cel mai recent incident cu sedintele a avut loc acum o ora, cand am iesit afara cu cainele. Am ajuns la concluzia ca este imposibil sa nu ma intalnesc cu cineva pe scara. De asemenea, am realizat ca oamenii astia ies din casa atunci cand aud ca mai e cineva pe scara, sperand sa poata sta la o barfa mica. In casa scarii ce vad? O mini sedinta, doar ca fiecare era pe filmul lui. Vecina de la etajul I, moldoveanca, era intr-un capot atat de tipic ei si sprijinea usa de la intrare, tinand o galeata in cealalta mana. Statea de vorba cu vecinul de la parter. De fapt, “statea de vorba” e impropriu. Doar ea vorbea si tipul asculta. Incerc sa inaintez pe langa galeata ca Deko ma tragea nerabdator si bag un “Buna… Ziua!” sictirit. Ea se pare ca s-a simtit. “Vaai, scuza-ma”. Vai, Doamne, mare Ti-e gradina… Mai departe realizez ca mai erau 4 persoane. Una la geam, doua stateau de vorba cu ea si celalalt, vecinul tot de la etajul I care urmareste absolut orice se vorbeste, statea si se uita in gol. Cred ca am zis “buna ziua” de vreo 3 ori doar ca sa ma strecor printre ei, altfel nu ai cum sa ii misti, la ce atitudine de vita au. Viata la bloc…

Va urma, bineinteles.

Realizarile pe azi

Hibernare totala. Parca e cam pleonasm asta, nu cred ca hibernarea poate fi partiala. Sa zicem ca eu zic asta cu sens figurat. Bun, de ce totala? A plouat incontinuu asa ca nu am avut niciun impuls nebunesc sa ies la o plimbare. O zi seaca. Trezit, citit, citit, terminat cartea, film, calculator si acum urmeaza sa imi pierd si noaptea asta pe mess, in ritmul stropilor de ploaie.

Cainele trebuia dus afara, dar nu m-am oferit. S-a intors ud leoarca si maicamea la fel. Nu am avut vreun rol principal azi. O monotonie din aia care te zgarie pe creier. De asta am avut parte. Si ce e ciudat e ca inca mai ploua. Pare ca nu o sa se opreasca prea curand. Am gasit o poezie pe care am auzit-o in doua filme deja. Nu mai auzisem de poetul asta pana acum, il cheama E.E. Cummings si e american. Aceasta strofa o puteti intalni in “In her shoes” si in, zic eu, capodopera “Candy”, cu regretatul Heath Ledger.

“Here is the deepest secret nobody knows.
Here is the root of the root and the bud of the bud
And the sky of the sky of a tree called life;
Which grows higher than soul can hope or mind can hide.
And this is the wonder that’s keeping the stars apart.
I carry your heart.
I carry it in my heart.”

Cliseul naibii

Melodie de dragoste = melodie comerciala? Comercializam sentimente, ganduri; deja am trecut de la stadiul de reclama. Atacam vertiginos orice fel de industrie, muzicala, cinematografica. Atacam viata personala, o bombardam de exemplu cu melodii siropoase, auzite pe toate drumurile si la toate difuzoarele.

O vreme mi-am ghidat viata dupa o melodie. O asociere nevinovata dintre niste sunete si naivitate. Si melodiile pier, asa cum pier dragostea, ura, respectul. Sa zicem ca a fost o aventura scurta, ceva care s-a vrut a fi spiritual. Din partea mea se alimenta, din partea cealalta speram sa existe macar gandul, daca nu sustinerea. Melodia inca exista, niciun dubiu, dar semnificatia ei unde s-a pierdut? Intre fumurile cenusii si luminile orbitoare, intre serile singuratice si filmele tot de dragoste. Intre cafea, blog si carti. Am citit sa inoculez gandul ca sunt bine, ca pot continua, ca pot fi personajul principal din romanul cuiva. Nu am vrut romane de dragoste asa ca am citit thrillere medicale si altele. Am renuntat la cafea caci se pare ca nici macar la comanda nu pot sa depind de ceva. E atat de aiurea cand vrei sa devii dependent de ceva si nu reusesti, nu? Am chiar o fire independenta? Nu independenta, hai sa o numim singuratica. M-am trezit singura, inconjurata de oameni cu care nici nu vreau sa mai am de-a face, gandindu-ma daca am avut vreodata prieteni pentru ca acum sigur nu simt ca am.

Iarasi rasuna in boxe muzica asta bolnavicioasa. Bolnavicioasa… are o parte care ma atrage. Bolna-vicioasa. Asta o fi raspunsul. Nu am basi, dar totusi o simt. Ce buna ar fi o cafea acum. Sa o savurez ca o fire singuratica, nu dependenta. Nu, nu mai suport nimic la mine. Nu imi place cum imi sta parul, cum tastez prea incet acum, cum iar ascult muzica asta… “You can kiss me once, you can kiss me twice”. Cliseu. Da; despre asta trebuia sa vorbesc. Fruntea mi s-a incretit deja, parca as fi muncit 16 ore pe zi in ultimii 5 ani. Nu imi plac ochii mei, sunt prea clari, prea neatinsi, prea intunecati, dar atat de puri. Macar ei sa fie incat sa ridice stafeta macar cu o treapta mai sus. Cliseu. Sa cautam impreuna. Sa privim muzica prin intermediul simturilor… Ce vedem? Dragoste, love, miss your love, inima mea. Nu sunt manele, in caz ca se intreaba cineva. Comercializare pana in adancul sufletelor artistilor.

I will never let you down, let you go, I need you close. Baby, when you leave, close the door. I need you like a heart needs a beat. I’m gonna miss your love and I don’t know what to do. I’m not the same without you. Baby, yes, I love you. Please don’t go. You’ll be forever in my heart like fire. I’ll take you higher. Promise me we won’t let go, you can make it feel so real. You can’t deny, you’ve blown my mind. I need you on and on and on in my life. Bye bye bye, blue sky, love is passing me by.

Clisee. Simpla viata e un cliseu din moment ce e atat de intalnita, in punctul acesta. Ca un trandafir, petale rosii care descopera petale rosii si tot asa. Coborand pe tulpina vietii ne ranim in tepi. Durerea poate fi si terapie, dar atunci sevrajul prin ce poate fi definit? Iarasi ajungem la dependenta si iar trebuie sa afirm ca nu sufar. Poate chiar nu sufar pe cat as fi vrut. Doar cineva solitar, care duce lipsa de un umar cald si care ar bea o cafea buna. Care ar da toata muzica din lume pentru niste realitate. Firea singuratica ce traieste cliseu, dupa cliseu, dupa cliseu…